De ce mereu avem tendinţa de a ne lăsa mânuiţi de cineva care nu ştie să tragă de sfori? Eu poate pentru că îmi place mult prea mult senzaţia de cădere în gol, dar aterizarea?
De ce mereu prima tendinţă este să dau sforile mele cuiva care mă trânteşte numai prin copaci care mă zâgrie şi care mă scapă pe jos.
Atunci când descoperi zborul şi eşti purtat prin aer aşa cum trebuie totul pare atât de uşor şi toate căzăturile sunt uitate.
Liniştea curge în mine