Joc

Copilul iubeşte o jucărie... Nu se desparte niciodată de ea. Când e fericit jucăria e prima care ştie, când e trist jucăria e prima care îi şterge lacrimile. Ea nu spune nimic şi totuşi ştie să zâmbească alături de el, să plângă la suferinţele lui, să îndure toate maltratările făcute de el, copilul alintat.... toate tăieturile, toate mâzgăliturile, toate căderile dureroase....

Într-o zi păpuşa nu mai rezisă şi refuză să se mai ridice, a obosit, nu mai are nici un farmec şi copilul a crescut, parcă nici pentru el jucăria nu mai pare aşa interesantă.

Câteva lacrimi, câteva ţipete isterice şi totul e uitat .... jucăria nu a existat niciodată. E pusă într-un cloţ.

Şi ea a uitat cum e să fi fericit, cum e să te joci frumos făra tăieturi, fără ţipete...

Dar ce se întâmplă dacă într-o zi jucăria găseşte un nou stăpân, un copil cu care se poate juca?

Normal că îşi aduce din nou aminte cât de bine e să te joci, cât de fericit poţi fi.... îşi aduce însă aminte şi cât de mult te poţi rănii, cât de greu te vindeci.

Atunci ce poate să facă jucăria, să renunţe la joacă pentru că îi e frică de răni sau să se joace în continuare pentru că o face fericită?