Eu sunt spartă, ţi-am spus asta de la început...
Unori mici părţi din mine încep să ţipe pe multe voci stridente...
Nu am învăţat să le controlez şi oricât mi-aş dorii ca totul să fie perfect nu are cum.
Eu vreau totul acum, fără compromisuri, fără aşteptări...
Tu ai multă răbdare şi mult mai multă încredere în noi.
Îmi pare rău dar sunt spartă şi mici le părţi din mine pierdute pe drum mă fac să-mi fie teamă, să nu am încredere, să tip ca un copil alintat.
Tu îmi spui: "mai e şi mâine timp" şi eu mă gândesc şi dacă mâine nu o să mai fim noi. Dacă mâine lumea asta minunata, plină de nebunii a noastra o să se destrame fără să putem să avem nici o reacţie?
Cum e mai bine să trăiesc? Să ignor micile părţi sparte care urlă şi să spun "şi mâine tot noi vom fi" sau să spun "astăzi suntem noi, mâine nu se ştie"?