Ieri am ascultat, dupa foarte mult timp printre ale melodii si pe cea care odata a jucat rolul "melodia noastra".
O melodie superda pe care foarte mult timp au urat-o si din care nu puteam sa ascult nici macar primele acorduri de chitara. Unul dintre motivele pentru care sunt impotriva etichetei "noi, a noastra" (melodia nostra, ziua noastra, locul nostru) - asocierea asta nu e buna pentru ca lasi o parte din ce inseamna "noi" in fiecare din lucrurile asta materiale si atunci cand "noi" devine ceva urat ajungi sa urasti si asocierilie sau, in cazul meu, dupa mult timp sa-ti aduci aminte de momente frumoase care au insemnat "noi".
Intrebarea care mi-a aparut astazi in cap si poate ca, daca as avea cui, as fi pus-o a fost: "Nu e asa ca nu a fost totul atat de urat pe cat imi aduc eu aminte?".
Raspunsul mi l-am dat singura prin amintirea zilelor de vara in care ieseam la plimbare in miez de noapte, sau mergem sa innotam, primele saruturi indelug asteptate si "discutate", conversatiile telefonice care nu se mai terminau, dar mai ales inocenta din ce insemna "noi", convingerea ca ziua de maine ne va gasii tot atat de indragostiti.
Toate acestea si multe altele pe care nu vreau sa mi le amintesc doar pentru simplu fapt ca niciodata nu va mai exista acea puritate.
In final oricat de multe amintiri frumoase si bune ar exista in noi raman cel urate pentru ca ele ne-au marcat, din ele am invata sa nu mai facem aceleasi greseli, dar mai ales ele ne-au facut sa fim mult mai precauti.
Nu a fost totul atat de rau, niciodata nu este, dar din cauza a tot ceea ce a fost odata rau intr-un "noi' astazi nu pot sa mai cred in un nou "noi"...